Un week-end la Cabana Malaiesti

[Florence Skinner]

Sambata dimineata, intr-un de necrezut gest de darnicie, dau 10 lei pe biletul de rapid pana la Predeal. Ramane sa ma mai gandesc ce a fost in capul meu, ca inca nu imi dau seama. La limita dintre provinciile tarii, in insorita gara a Predealului, dau peste doua Irine. Ehh, le asigurasem ca nu le trag clapa, si ca ne vom intalni dimineata in gara. Trio in Bucegi. Eu cu doua Irine. Ma intreb de pe la inceput, cand le voi striga pe nume, care cum o sa raspuna prima. Dar pana una alta sa-mi iau si eu pereche de ochelari de soare, de unica folosinta, ca sa nu ma pasca vreo orbire prin munti. Fara prea mult chef de mers in noi (la un momendat ne gandeam ce-ar fi sa urcam in Piatra Mare, unde om ajunge repede la altitudine sa prindem muntii din jur in priviri), pornim agale pe soseaua de Bucuresti, rasfirandu-ne pe marginea drumului in ciuda tuturor claxonatorilor nervosi de cu dimineata.

Peste Clabucetul Baiului, zambeau la noi Costila, Morarul si mai la dreapta Bucsoiul. Nici un nor pe cer. Cristi de la Meteo (Flueraru) ne anuntase de cu seara ca o sa fie vreme stabila tot week-end-ul. Intram pe soseaua Paraul Rece. Cam sanse slabe sa ne ia cineva pe aici, dar parca ne-am dori sa nu facem cei 4 km de asfalt pe jos. O luam la pas spre deal, dar dupa nici cinci minute facem o pauza de fotografii. In timp ce ma holbam prin obiectiv catre Bucsoiu (incercam sa prind un cadru fara sarmele de pe marginea soselei), fetele faceau cu mana la masinile ce treceau. Nici o sansa... pana la o masina cu numar de Constanta, care trage o frana brusca un pic mai incolo de mine. Cand ma uit, de la volan, o fatuca faina imi facea disperata cu mana. Ioi, e Georgia . Nu ne mai vazusem din toamna, de la Padis, si iaca ce bafta pica pe mine. Tocmai ea sa ma ia la ocazie. Nu mai stam pe ganduri, aruncam rucsacii in portbagaj, si ne strambam la asfaltul de care am scapat mai frumos decat visam. Georgia (ehh, tot timpul am cunoscut-o de Gigi; ca asa ii zicea lumea) ne lasa la drumul spre Diham, ea mergand mai departe spre Moeciu.

Inspiram adanc de bucurie, aruncam o privire sagalnica spre Bucsoiu... si hai la drum. Cu bucurie, cu zambete si cu pofta de viata. Cerul la fel de limpede. Daca se strica vremea, o incurca Flueraru cu noi. De cand asteptam vremea asta.

Zapada tare, poteca bine batuta, ne determina sa nu ne mai punem parazapezile. Om avea timp de ele la vremea lor. Cand ajungem la poteca podeleor, ne oprim pentru un moment sa admiram Piatra Craiului care se vede in departare. Spre Valea Frasinetului incepem sa ne incingem de la caldura, astfel ca pana la parau eu scap incet incet de haine, ramanand la tricou. Poate cand ajung acasa o pacalesc pe mama ca am fost la mare. In drumul forestier treaba se ingroasa putin. Zapada este mai adanca un pic. Soarele a mai inmuiat-o si trebuie sa fim atenti sa nu se scufundam. La podul de peste vale, stratul are un metru grosime si sta atarnat ca o cornisa peste margine. Dincolo poteca devine... trei poteci. Fiecare s-a dus pe unde l-a taiat gustul bocancului. Preferam pe poteca veche, acoperita acum de zapada. Stratul proaspat are doar o palma , iar cel de sub este inghetat. Astfel ajungem cu usurinta in marea poiana de sub Diham. Soarele arde totul. Cu ochelarii pe nas, sigur o sa venim acasa bronzati in parcele neuniforme.

Intovarasiti la drum de stalpii de curent electric ce duc la Diham, urcam batuti in cap de soare spre cabana noua. Incep sa se vada muntii inalti, Morarul si Bucsoiul Mic. Cocosati de rucsaci, transpirati de caldura, ajungem la cabana Diham Phoenix (1320 m altitudine - noua cabana, terminata dupa ce arsese Dihamul; de asta ii si spune Phoenix ). Nu intram inauntru pana nu tragem cateva fotografii cu noi, cu cateii cabanei, cu gastele lui Pocahontas (una din Irine, cea roscata, poarta aceasta porecla si am sa scriu asa, ca sa nu existe confuzii), si cu Bucsoiul tuturor.

In cabana ne izbeste mirosul placut de mancare. Hmm. Nu pot rata o ciorba. Dar cum experienta unor perisoare semipreparate din ianuarie ma invatasera minte, ma avant spre ciorba de purcel. Saraca Irina; imi pare rau ca nu apucasem sa o avertizez din timp. Avea sa simta "strong taste-ul" perisoarelor. Dupa ce ne potolim foamea, si bem cate un ceai, consideram ca ar fi cazul sa o luam la vale. Da... la vale. Ca inainte sa urci la Malaiesti, cobori ca nebunul 300 metri diferenta de nivel pana la Glajarie... asta asa, ca sa ai apoi de unde urca mai mult.

Cabanierul ne sfatuieste sa avem grija sporita in poianile Malaiesti, unde au tot curs avalanse din jgheaburile potecii Take Ionescu. Si cand ma gandesc ca Nicu Preda voia sa organizeze pe acolo tura din Bucegi cu cei de pe "CARPATI". Acolo din cinsprezece jgheaburi tot pleci de pe unul. Ramane de vazut de pe care. Nu tine inchisa, Salvamontul, degeaba poteca asta din noiembrie pana in mai.

Coboram spre Glajarie, insotiti de un grup de patru baieti, cam putin echipati la prima vedere, iar unul dintre ei simtindu-se destul de rau. La indemnele celorlalti, si la staruintele lor vine si el spre Malaiesti. Eu nu prea sunt de acord cu principiile astea. Un om care nu se simte bine, poate avea probleme mari la panta, zapada si efort, si nu e normal sa-l tragi dupa tine, doar ca vrei tu sa ajungi la cabana Malaiesti. Unul dintre ei, mai iute de picior, ne va insoti pana la cabana sus, restul ramanand in urma. Pana la Glajarie coboram in viteza. Sa scapam cat mai repede de coborarea asta care incepe sa ne sacaie. La primul parau alimentam cu apa (ultima sursa pana la cabana si pana si mai sus, caci la cabana nu e mereu apa). Aici sa ma pufneasca rasul, cand un baiat m-a intrebat daca e potabila apa. M-am abtinut cu greu, si cu o privire serioasa i-am spus ca: da, e potabila. Cam de zece ori mai potabila ca cea de acasa.

Pana la Rapa Malaiesti, drumul ni se pare tare lung. Dar odata ajunsi acolo respiram usurati. De aici panta se domoleste spre cabana. Rapa e zona unde ghetarul Malaiesti isi avea morena frontala. Pana aici se poate observa relieful glaciar in Valea Malaiesti. Este o mare groapa, dezpadurita, plina de bolovani mari. Iar de pe panta mare de sub noi, a curs pana si o mica avalansa. Zapada este foarte mare in zona. Masa de langa belvedere este complet ingropata. Si are un metru inaltime. De n-ar fi batut altii, inaintea noastra poteca, ar fi fost mare chin pe noi.

Pornim mai departe cu gandul la cabana, si un ceai fierbinte. Dupa ce mergem o vreme aproape fara panta, prin zapada, iesim in prima poiana Malaiesti. Pe stanga, cursese zapada pana aproape de poteca. Urmatoarele poieni, au fata din stanga brazdata de conuri cu avalanse curse. Si nu par a fi prea mici. Acum este oricum prea tare, ca sa fie vreun pericol, dar trecem totusi in soapta. In ultima poiana, il ajungem din urma pe Marius, unul din baietii cu care vom umbla maine pe poteci. Urcase singur dinspre Glajarie, si parca astepta sa-l ajungem din urma, dupa atata singuratate. Pe ultimele zeci de metri diferenta de nivel, din stanga ne apare Bucsoiul Mare, dintre brazi, asa ca ne oprim tot mai des la fotografiat. Eu deja simt mirosul de fum de la refugiu. Iesim din padure, panta se domoleste, si dupa ce trecem de "marele santier in constructie" de la Malaiesti, pasim pragul refugiului Salvamont (unul din cele mai frumoase si mai moderne din tara).

Gabi, seful formatiei Salvamont de la Malaiesti, ne asteapta cu ceai fierbinte. Din partea casei. Mai rar intalnesti astfel de oameni in munti. De cand a ars cabana Malaiesti, refugiul tine si loc de cazare pentru drumeti, ceea ce de multe ori provoaca dificultati si pentru salvamontisti, pentru ca nu intotdeauna se nimereste sa urce sus oameni de munte.

Afara, hornurile Malaiesti strajuiesc caldarea. Se lasa o liniste rece. Deja soarele este deasupra la Scara, si da semne ca se duce la culcare. Cand se va lasa umbra in caldare, totul va deveni liniste. Bucsoiul Mare, insa, este scaldat in soare. Toate stancile, jgheaburile de zapada stralucesc. Este o alta "Feerie a Bucsoiului". Nu degeaba, eu, il consider cel mai frumos munte al Bucegilor.

La ceva vreme dupa noi, ne ajung si ceilalti trei baieti. Cel ce se simtea rau jos, este aproape terminat. Se jura ca in viata lui nu mai face asa ceva si ca urcarea asta este cea mai mare prostie facuta in viata lui. Ce inseamna sa stii cu cine sa te insotesti la drum...

Ne-am dus la somn. Unii mai devreme, altii mai tarziu. Eu am mai stat la povesti din munti pana pe la miezul noptii, cu Gabi, salvamontistul. Fetele au ocupat un pat, ramanand ca eu singur sa ma lafai ca lumea pe celalalt. Dimineata numai nu ma dadeam trezit. Mi-o fi zis ceva Pocahontas prin somn, dar eu am inteles ca sa mai dormim un pic. Si dormit am fost. Cand m-am trezit era ora 8. Am iesit afara. Irina inca dormea, Pocahontas nu era nicaieri. Plecase cu Marius, spre Saua Padinei Crucii. Afara doi baieti, ce plimbasera si ei ieri caldarile, mi-au spus ca daca e sa urcam si noi spre sa. Eu chiar imi doream. Vedeai de acolo splendid, spre Tiganesti si Scara. Se trezisera si ei tarziu, ca au dormit in camera cu Nicu, care a tot vorbit pana tarziu, de n-au putut sa doarma, iar cand s-a trezit grupul cel mare, li s-a dus de tot somnul. Zgmote, galagie, rucasci facuti, tropait de picioare, tot ce se aude intr-o cabana, dimineata. Am trezit-o pe Irina, am mancac si noi ceva, dupa care ne-am facut rucsacii. Pana sa plecam, s-a intors si Pocahontas. Zapada era tare, si erau zone de mers la coltari dupa cat spusese. Daca alunecai, te mai opreai in refugiu, dar numai dupa ce zburai peste jnepeni si merisori.

Cu incredere in bocancii de tura, in ideea ca soarele mai inmoaie zapada, n-am mai luat nici unii coltarii. Am plecat doar eu cu baietii, fetele urmand sa urce cu Marius in caldari. Am plecat prin spatele refugiului. Panta era inca de la inceput tare. Pe umbra, zapada de abia o spargeai cu bocancii. Mare prostie ca nu mi-am luat pioletul, ci doar betele. La inclinare mare, deja simteai nevoia de ceva mai sigur. Am mers sustinut, pana am intrat in lumina. Unde a inceput soarele sa dea, atat ne-a fost. Dupa 50 de metri, baiatul din fata a intrat in zapada pana in brau. Urmatorii metri asa am inotat. Renuntam. In ritmul asta ajugem in jumatate de zi sus. Tot jgheabul este plin de jenepeni acoperiti, pe langa care te ingropi in zapada. La vale avem emotii. Cand incerci sa iesi dintr-un metru de zapada, ai mereu senzatia ca o iei la vale. Si nu mi-as dori sa simt cu fundul toti merisorii aia pana la refugiu. Cand ajungem pe zapada tare e mai bine. Ajunsi la refugiu, eu ma hotaresc sa plec dupa ceilalti in caldari.

Poteca batuta ieri de unguri, este cam impracticabila. A inghetat si ametesti pe urme. Mai bine o iei pe langa. Mergi pe un pod de zapada tare. Le vad pe fete, urcand alaturi de Marius la primul prag. Ei merg incet, cu atentie, asa ca trag tare sa-i ajung din urma. Pana la ei traversez doua avalanse mari, cazute destul de recent din Padina Crucii. Una e suficient de mare sa te ingroape. Deasupra, trebuie sa tai pe curba de nivel o panta inclinata. Zapada tare din umbra este anevoioasa. Poti aluneca si sa ajungi de unde ai plecat. Pe stanga, in firul vaii, se vede zapada de patru metri grosime, in care poti distinge diferitele strate.

Ajung in caldarea de mijloc. Aici, la soare, stau intinsi ceilalti. Sedinta foto scrie pe noi... Prin zoom-ul optic al aparatului pot vedea hornurile bine. Sus, in cel mic este o cornisa mare, iar in cel mare este una mai mica, dar care poate fi trecuta prin dreapta. Deasupra se vad ultimii din grupul lui Nicu. Tocmai ajunsesera sus. Era trecut de ora zece. Aproape patru ore facusera, iar el spera trei pana in Omu. Unde dom`le cu grup asa mare, si fara echipament parte din ei!?

Noi ne vedem de-ale noastre. Prudenta cantareste mai mult decat inconstienta. Eu mai urcasem prin hornuri iarna, chiar si fara coltari, dar pentru fete ar fi fost prima oara pe o panta atat de mare, si cu zapada tare. Te risti pe tine, dar nu risti coechipierii.

Coboram la cabana. Cu rucsacii gata facuti, mai bem un ceai, dupa care ne luam ramas bun de la salvamontisti. La vale plecam sase insi; eu, fetele, Marius, si cei doi baieti (am retinut doar numele unuia dintre ei, Alex).

Pana la Glajarie facem un pic mai mult de o ora. Acolo ajungem deja insetati bine. Ne limpezim fetele in apa limpede. Simtim gustul sarat al transpiratiei de pe fata. Urma calvarul. Cei 300 metri diferenta de nivel pana in Diham. Am simtit ca imi blestem rucsacul, bocancii si tot dealul Dihamului. Fata Morgana... la fiecare schimbare de panta, speram sa fie indicatorul care anunta doar 15 minute pana la cabana.

Am ajuns aproape in limba la cabana... asta si cu gandul la berea rece, binemeritata, dupa atata transpiratie. La cabana plin de lume. Si montaniarzi, si fani ai blugilor. Cateogoriile se distingeau clar si din alta privinta. Dupa montaniarzi ramasese doar zapada, dupa blugomani, pet-uri, ambalaje, etc. Nesimtirea si lipsa celor sapte de ani de acasa...

Ne era la toti gandul la caruta care face curse intre Busteni si Gura Diham. Dar nu am gasit-o pe nicaieri. Am luat-o la pas, in speranta ca vom ajunge in timp util. Dupa nici 500 de metri, apare maestrul cu teleguta lui. Ne inghesuim cu chiu cu vai, cu tot cu rucsaci, pe scandurile alea tari. Cei doi baieti din Ploiesti , nu mai urca si ei, avand masina lasata chiar la intrarea in Busteni. In schimb ne filmeaza cum placem claie peste gramada. Pentru mai multe informatii click aici: Cabane Bucegi